Viziune asupra dragostei..

Acum, când în inima mea nu există iubire decât pentru cei apropiaţi, decât pentru ce mă înconjoară, decât pentru mine.. am o altă viziune, sau percepţie, asupra dragostei..

Acum privind de unde mă aflu o văd ca pe un vârtej cu tente de tornadă.. Pare misterioasă, frumoasă, periculoasă... Cred că tocmai că pare primejdioasă te atrage şi mai mult... Poate că acum, sunt nepăsătoare, am mâinile îndesate bine în pantalonii costumului gri liceesc şi privesc nepăsătoate. E la distanţă de mine.. Îmi permit să şutez o piatră spre vârtej îmi zic.. Şi asta fac.. Balansul piciorului drept îl asigur chiar şi fără ajutorul mâinilor.. Şi şutez. Puternic. Râd. Ce să mi se întâmple? Nimic. E doar un joc.. Şi caut din ochi altă piatră care s-o şutez spre tornadă.. Parcă parcă s-o sfidez.. Care pe care.. Una dintre noi cu siguranţă e mai puternică şi va supravieţui.. Şi, când ridic ochii din pământ să constat dacă tornada s-a mişcat sau nu, sunt izbită între ochi tocmai de prima piatră ce-am şutat-o. Ironic sau nu, aşa se întâmplă. Şi următoare dată când deschizi ochii nu ştii dacă zaci pe pământ sau eşti cuprins de tornadă şi deja te pierzi în ameţitoarele-i rotiri..

Nu ştii nici dacă vei avea soarta pietrei şi vei fi zvârlit afară sau dacă vei zace acolo un timp ce pentru tine pare o eternitate..

Şi... Uite aşa, ai vrut să sfidezi. Dar căile naturii sunt necunoscute.. Nu suntem stăpâni nici măcar pe noi înşine.. Şi spun iară.. despre dragoste nu-i niciodată uşor să vorbeşti.. Când nu ştii unde te afli, când nu accepţi, însuşeşti sau înţelegi realitatea, dragostea e o furtună...

Mă gândesc dacă să şutez sau să mă pun la adăpost.. Ultima soluţie mi se pare ce-a mai sigură.

Cu drag,

eu.