Mi-ar fi plăcut să ştiu să cânt. Să nu fiu un afon notoriu ce nu ştie să dacă diferenţa între un do sau un si cântat. Să ştiu să ating clapele unui pian de unde pot reda celorlalţi minunate melodii.
Mi-ar fi plăcut să ştiu să mângâi coardele unei viori. Să-mi pot alina prin cântatul la ea dorurile nebune ale sufletului meu. Să-mi pot exprima tristeţea sau bucuria cu duioasele-i acorduri.
Mi-ar fi plăcut să pot să ştiu să cânt la chitară. Să pot face valuri de dorinţă cântând melodiile marilor cântăreţi.
Dar nici măcar nu am reuşit până acum să ating clapele reci ale unui pian. Să-l văd în realitate. Să văd dacă este atât de mare, de impunător, de frumos.... Nu am văzut până acum nici o vioară. Nu am putut să-i ating uşor formele divine. Nu am avut unde.
Mă pierd în ore de ascultare în muzici de genul. Nu mă dezlipeşti de tv când mai găsesc un concert extraordinar. Parcă au devenit atât de rare. Nimeni nu pare a se mai pierde în glasul dulce al unui concert simfonic...
Da. Chitară am ţinut în braţe. Mă intimidează. Îmi dă un sentiment atât de nefiresc. Mă intimidează prin faptul că stângăcia mea este atât de copilăroasă. Cum să ţin mâna? Nu pot. Îmi tremură. Nu. Mai bine cântă tu. Te admir şi invidiez pe tine. Tu cânţi frumos. Nu mi se pare. Şi nici nu faci dezacorduri. Oricum, farmecul este mult mai mare. Ştii să cânţi.
Eu... Nu am înclinaţie spre arte. Sau spre o parte din ele. Nici în pictură nu mă mai pot refugia aşa cum o făceam acum câţiva ani buni. Acum doar trasez linii impersonale şi reci ce nu exprimă nimic. Mă pierd doar în cuvinte.. Ele au rămas alinarea mea. Cuvintele....
... şi sensurile lor profunde.
Cu drag,
eu.