firea omului distructiva

nu stiu ce o fi cu firea asta a omului... oare suntem atat de distructivi incat sa ne distrugem si sa distrugem pana si dragostea ce o cautam si sa indepartam sufletul pereche ce l-am cautat?

da! total da! poate ca sunt unii care vor spune ca ei nu au patit asa ceva. poate vor spune unii ca sunt eu tacanita si nu am ce face. poate ca asa si este. dar nu pot ramane indiferenta cand vad cum cei mai buni prieteni ai mei s-au certat si nu-si vorbesc de 3 zile.. poate ca asta seara v-a inceta cearta lor si se vor lua in brate si se vor iubi si vor uita acest episod. poate vor continua si maine si astel se ajunge de la o zgarietura la un sant apoi la un canal apoi la o prapastie ce nu mai poate fi acoperita atat de usor. poate ca sunt eu negativista si fac din tantar armasar dar... de ce divergenta asta? de ce nu mai exista acea comunicare ce era inainte de nunta?

oare odata cu nunta sa se schimbe totul radical? oare sa nu mai fim in stare sa comunicam unul cu altul dupa nunta la fel cum o facem cand nu era nunta? nu stiu. nu am raspunsurile. cred ca nici nu vreau sa le caut. si nu doresc a le stii motivele lor de s-a ajuns aici. poate ca asta este firea noastra. sa ne distrugem. atunci ne meritam soarta. si meritam sa disparem de pe acest pamant neincapator datorita lacomiilor celor avuti.

de ce ne cautam daca atunci cand ne gasim nu stim a ne pastra legati unul de altul cum am fost la inceputuri cand Cel de Sus ne-a facut unul pentru celalalt si nimeni nu se opunea poruncii Lui? eu cred in mitul androginului.

nu stiu cum sa sfarsesc aceste ganduri... nu am cum ... pe subiectul asta s-ar discuta si s-ar face analize la nesfarsit. eu ma rog ca ai mei prieteni sa se impace...cat de curand ca daca nu, vor avea de-a-face cu nasa spirituala (ca datorita mie s-au cunoscut astia doi) si sa vazi bataie.

cu drag,

moi.

Preocupare/preocupări

Folosesc cuvântul preocupare în sensul de activitate sau ocupaţie, nu cu sensul de grijă, teamă pentru cineva sau ceva.

Am nevoie de o nouă preocupare. Să-mi ocup timpul cu ceva. Să am ce face încă de cum mă trezesc dimineaţa şi până ajung seara în pat. Să-mi obosesc creierul de solicitare. Să nu mai am cum a mă gândi la fel de fel de scenarii sau să-mi cultiv sentimente ce nu-s adevărate.

De fapt, despre asta e vorba. Am reînceput să cultiv sentimente ce nu-s adevărate. La baza acestora este un sol de singurătate şi un strat pe care poţi dezvolta afecţiune pentru oricine.

Sunt omul ce crede că nu a iubit niciodată până acum. Ce nu ştie ce e iubirea reală. Ce a simţit până acum nu a fost altceva decât pasiune, dorinţă, ataşament şi nevoie. Aceasta este o perioadă în care pot analiza la rece iubirea ce o simţeam pentru el. Nu era iubire! Deşi eram conştientă de asta. Era o chimie greu de stăpânit; o pasiune ce am dezvoltat-o pe parcursul nopţilor petrecute împreună; o dorinţă ce se aprindea la o privire, atingere, cuvânt; o nevoie de tip "foame" ce era domolită parţial când gustai ce doreai, dar vroiai mai mult iar de aici ataşamentul de nălucă. De ceea ce nu aveai în realitate. Erau aventuri, ce erau sincronizate. Momentul şi locul potrivit. Mă întreb cum ar fi fost totul dacă extindeam acele aventuri ori de câte ori eram împreună? Dar, apoi nu era momentul potrivit, apoi a devenit locul nepotrivit. Apoi au ajuns să fie nesincronizate nevoile, dorinţele, pasiunile, atracţia, ataşamentul. S-a ajuns la faza în care ataşamentul îl dezvoltă el.

Dar el mi-a fost un zid de gheaţă în juru-mi. Mă proteja. Mă ferea de cultivarea sentimentelor eronate pentru altcineva. Doar că, îngheţul iernii nu a fost atât de puternic. Şi încet, s-a dus zidul de gheaţă lăsând în urma lui singurătatea şi nevoia de a fi ataşată de cineva. De a-mi crea un alt zid care să oprească o altă cultivare.

Numai că.... acum lovesc eu cu pumnii zidul de gheaţă şi nu vreau să ţin în sol o rădăcină de iluzie. Asta are spini urâţi, groteşti. Şi-mi simt pumni îngheţaţi şi plini de răni de la loviturile date zidului. Tot ce vreau draga mea iluzie e să-ţi iei dracu mai repede rădăcinile de aici şi să pleci mai repede unde ştii că eşti iubire, nu la mine.

Când depărtarea face să-ţi fie dor de altcineva... nu mai mi-era dor de el, ci treptat a ajuns să-mi fie dor de alt el. În traducere, am sărit din lac în puţ.

La naiba cu toate sentimentele astea ce nu le ştiu tăria, caracteristicile, sensurile. Am nevoie de o preocupare să nu mai îmi fie dor de nimeni. Doar de mine! Dar nici persoana mea nu ocupă atâta timp cât trebuie să fiu preocupată cât vreau.

Cu drag,

eu.