Să plec de acasă iar era una dintre dorinţele cele mai mari. Nu-mi doream decât să iau trenul şi să stau privind pe geam cum lanuri de culturi se succed. Şi am plecat. Am plecat pe-o căldură ce-ţi usca la propriu căile respiratorii. Am plecat şi cu muzica-n cap speram să ajung mai repede şi să văd dacă maşina lui e la poarta părinţilor lui. Speram să-l văd.
Iar când dorinţele-ţi sunt şi îndeplinite te gândeşti cum să nu crezi că acolo sus e cineva care te ajută. Eram întâmplinată de un prieten ce tot drumul a ţinut să mă facă să râd copios. Ajunşi în centru privirile iar erau multe şi curioase. Se merită să pleci undeva unde nimeni nu te cunoaşte şi te priveşte cu atâta luare de seamă. Mă simţeam buricul universului, deşi urăsc acest lucru. Se mai merită uneori.
Din toate râsetele şi glumele şi bancurile am fost în stare să depistez undeva în depărtate o muzică din ce în ce mai tare. Instinctiv ştiam că el e. Timidul meu. Era şi el venit aici. Maşina-şi face apariţia şi muzica invadează locul. Omul ăsta ştie să se facă auzit când vrea. Zâmbetul lui ştiam ce înseamnă. Emoţia unei revederi era mare.
Probabil că în aer era ceva respingător pentru toţi ceilalţi deoarece au plecat invocând diferite motive. Nu vorbe. Nu mii de cuvinte fără rost. Doar priviri. Zâmbete. O comunicare pe bază de reacţii chimice. Dar cum telefoanele sunt şi un lucru nociv, ne-au sunat telefoanele iar discuţia în chimie cu "mi-a fost dor de tine şi am venit zilnic aici să în speranţa că vei revenii" şi "am revenit deoarece şi eu vroiam să te mai văd şi uite-mă aici privindu-te şi comunicând cu tine" s-a pierdut prin adăugarea de unde negative. Privirile s-au unit iar, ploapele s-au coborât privind fiecare buzele celuilalt, limba-şi face apariţia printre buze pentru a le umezii.. respiraţia uşor se intensifică.... sărutul indirect era la fel intens ca acela plin de foame unul pentru celălalt. Privirile s-au unit iară. Pasiunea ce nu exista iniţial a luat locul încântării. Dorinţa cuprindea trupurile odată cu fiecare privire unul asupra celuilalt.. Se simţea în aer o tensiune plină de vibrări înmiresmate. Tentativa de a rupe distanţa dintre noi a fost împiedicată de apariţia unor prieteni. Respiraţiile ne erau încă dereglate şi privirile aprinse când cei patru paşi dintre noi au fost ocupaţi de amicii noştrii comuni.
O oarecare apropriere dacă s-ar fi produs ar fi fost vizibilă în întunericul ce se lăsa. Scânteile cred că ar fi cuprins perimetrul luminându-ne. Mă întreb şi acum... ce s-ar fi întâmplat dacă între mine şi el nu erau patru paşi..
Cam târziu pentru această întrebare....
Cu drag,
eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu