Duminică?

Îmi lipsesc acele duminici ce le uram când le aveam. Mă gândeam că nu stăteam acasă nici 24 de ore, că pe puţin 8 ore mi le petreceam în tren venind-plecând de acasă şi că-s obosită. Că eram mai obosită decât vineri seara când încheiam săptămâna la birou avută şi pe ratb/metrou petrecută.

Mi-e dor de sentimentul acela bagaj ce-l aveam când mă urcam în 101 de la titan către obor. Simţeam uşurare. Plecam din capitală şi dintr-un oraş cel iubeam şi reveneam acasă la cei de care îmi era foarte dor. Zic sentiment bagaj pentru că, la propriu aveam impresia că-l lăsam pe undeva pe la Diham în drumul meu spre gară.. şi-l luam tot de acolo când reveneam după nici 24 de ore.

Ajungeam acasă, pupături, îmbrăţişări, neamuri venite. Unele dragi unele atât de enervante încât te întrebai dacă realizează ele că te-au văzut şi săptămâna trecută şi că nu pleci pe alt continent şi nu au să te mai vadă.... ani. De fiecare dată când ajungeam acasă era ca un fel de festin, mic festin.

Acum, duminica e în familie. Acasă. Simplu, acasă. Aş pleca dar în acelaşi timp, starea de nu pleca trage de mine. Două părţi. Mereu în conflict. Pleacă/nu pleca. Aventuri/stabilitate. Alb/roşu/negru. Şi astfel săr din una în alta neştiind uneori ce şi cum.

Cale de a trece de la una la alta prin paşi/etape nu există. Ca o minge de ping-pong dintr-o parte în alta..

Şi mi-e dor de acele duminici şi nu mi-e...

În ceaţă sunt iară....

Cu drag,

eu.