Spune-i pe nume!

Numeşte-o cum vrei, eu îi spun gelozie. Posesivitate. Dorinţa de a avea ceva fără a oferi altcuiva ce ai tu. Nu. Doar tu să ai. Să fie al tău. Celorlalţi le este oarecum interzis să se atingă de ce ai tu.

Nu pot să descriu în cuvinte cum am simţit. A pornit ca o bătaie a inimii absolut normală. Doar că nu a fost aşa. Acea bătaie a dat naştere unui fior rece ce a străbătut arteră, venă, vas de sânge şi capilar instantaneu. într-o fracţiune de secundă a ajuns de la inimă în creier şi-n degetele picioarelor. Eram îngheţată. Sunt îngheţată. Simt şi acum cu sângele ce-mi circulă prin vene nu este cald normal.

Nu vreau să mă gândesc la această situaţie. Numai când mă gândesc şi vizualizez porţile situaţiei simt iar acel fior. Şi acum îl am în antebraţe. Îl simt cum încă mai circulă prin corpul meu foarte sigur pe el.

Şi de ce nu vreau să admit realitatea? Doar eu împingeam de la spate să se întâmple. Eu am fost cea care a pornit totul. Undeva, pe parcurs s-a schimbat situaţia. Şi nu-mi place când acum este în defavoarea mea. Nu suport să împart ceva. Sau dacă-l împart, nu-mi spune. Ce nu ştiu nu mă răneşte.

Privesc cu propriile-mi cuvinte cu început să i-a formă. Dar dacă s-ar fi întâmplat atunci când le rosteam, nu-mi păsa. Doar că acum.... nu vreau să admit!

Şi realitatea asta e. Dacă nu-mi convine îmi iau jucăriile şi plec. Şi mi le iau.

Cu drag,

eu.

A fi sau a nu fi...

Catalogat de ceilalţi drept "frumos". Dar ce înseamnă "frumos" până la urmă? Păcat că nu am un dicţionar la îndemână să caut exact definiţia cuvântului....

Mereu m-am lovit de chestia asta. Ce importanţă are cum arată omul respectiv când tu nu cauţi frumuseţe ci inteligenţă? Eu nu excelez nici în frumuseţe nici în deşteptăciune... Am cât se poate posibil din amândouă. Şi muncesc să-mi dezvolt inteligenţa participând la cursuri, citind mult şi intrând în contact cu lume destul de şcolită şi nu numai...

Mi-aş fi dorit să nu mai fiu catalogată drept frumoasă pe unde mă duc şi cunosc lume... Nu asta are importanţă! Eu nu analizez omul din punct de vedere fizic... Caut să văd iniţial dacă are ce-mi trebuie mie. Dacă are, atunci devin interesată şi de cum arată.

Mă amuză foarte tare amicele mele care-şi iau de mână cât mai posesiv prietenul la vederea mea. De parcă eu nu am ce face şi cochetez cu tipi ţinuţi sub papuc.. Îmi cunosc limitele. Am propriile mele principii şi dacă ştiu tipul ocupat nu mă avânt în a despărţii lumea pentru a-mi fi mie bine... Nu-mi place asta...

Vreau să spun că frumuseţea este un dezavantaj. Pe lângă faptul că îţi deschide nenumărate porţi şi uşi la fel îţi închide multe... Eu m-am lovit de multe şi în special de gelozie, posesivitate, neîncredere... Şi am ajuns să-mi doresc să am un defect să nu mai fiu în atenţia tuturor... Vreau să fiu apreciată nu doar din punct de vedere al fizicului...

Dar lumea vede şi nu înţelege... Sau nu apreciază capacitatea intelectuală a celuilalt...

Cu drag,

Eu.

Momente...

Sunt momente când îmi vine să-l strâng de gât şi să-l tai în o mie de bucăţi şi vorba cântecului, să-l uit pe fundul mării printre peştii răpitori. Dar sunt, de asemenea, momente în care în vine să-l iau în braţe, să-l strâng la pieptul meu şi să-i spun cât de mult îl iubesc.

Recunosc. Şi eu am avut o parte de vină. Sau toată vina este doar a mea. Ştiu. Am greşit. Cu ce, la ce te poţi gândi şi cu ce, la ce nu te poţi gândi. Încerc din răsputeri să-mi corectez greşelile sau unde am greşit. Dar nu pot de una singură. Eu am dat-o în bară făcându-l să-şi piardă minţile de gelozie azi. Chiar azi. El nu mi-a venit în ajutor cu nimic. Nu a vrut să ştiu şi eu care este motivul reacţiei lui. Că doar el se bătea cu pumnul în piept că "eu nu am ţinut la nici o femeie şi nu cred că voi face asta prea curând". Da. Am înţeles că eu sunt prezent iar el nu are în plan implicarea afectivă, dar de ce reacţionează de parcă l-aş înşela?

Sunt confuză. Acest joc de "te vreau nu te mai vreau" mă epuizează. Uneori atât de tare încât mă face să renunţ la fărâma de speranţă pe care o am. Nu-mi doresc decât o şansă. Acea de a mi se permite să-l iubesc. Nu doar pentru mine! Pentru inima şi gândul meu. Nu. Vreau să ştie toţi că eu, îl iubesc pe el. Poate doar 3 ani că atât durează dragostea. Poate că pentru totdeauna că atât durează dragostea pură. Poate va fi câteva zile că atât durează o dragoste obsesivă, până se atinge punctul dorit apoi sentimente lipsite de durere. Asta nu se ştie niciodată. Cât va dura...

De ce a trebuit să întunece clipele, că au avut o durată de ordinul secundelor,întâmplările acestei zile cu o gelozie ce nu şi-avea locul?

Poate că pentru anumite întrebări nu există răspunsuri aşa cum pentru anumite lucruri (=sentimente) nu există motive.

Şi da. Eu sunt supărată aici, acasă. Iar el este supărat, la el acasă.

Şi sunt într-o stare proastă...

Cu drag,

Eu...

Pi. Es. Recunosc cu mâna pe inimă că la acest post calitatea este proastă. Îmi cer scuze. Sunt doar confuză.