Momente...

Sunt momente când îmi vine să-l strâng de gât şi să-l tai în o mie de bucăţi şi vorba cântecului, să-l uit pe fundul mării printre peştii răpitori. Dar sunt, de asemenea, momente în care în vine să-l iau în braţe, să-l strâng la pieptul meu şi să-i spun cât de mult îl iubesc.

Recunosc. Şi eu am avut o parte de vină. Sau toată vina este doar a mea. Ştiu. Am greşit. Cu ce, la ce te poţi gândi şi cu ce, la ce nu te poţi gândi. Încerc din răsputeri să-mi corectez greşelile sau unde am greşit. Dar nu pot de una singură. Eu am dat-o în bară făcându-l să-şi piardă minţile de gelozie azi. Chiar azi. El nu mi-a venit în ajutor cu nimic. Nu a vrut să ştiu şi eu care este motivul reacţiei lui. Că doar el se bătea cu pumnul în piept că "eu nu am ţinut la nici o femeie şi nu cred că voi face asta prea curând". Da. Am înţeles că eu sunt prezent iar el nu are în plan implicarea afectivă, dar de ce reacţionează de parcă l-aş înşela?

Sunt confuză. Acest joc de "te vreau nu te mai vreau" mă epuizează. Uneori atât de tare încât mă face să renunţ la fărâma de speranţă pe care o am. Nu-mi doresc decât o şansă. Acea de a mi se permite să-l iubesc. Nu doar pentru mine! Pentru inima şi gândul meu. Nu. Vreau să ştie toţi că eu, îl iubesc pe el. Poate doar 3 ani că atât durează dragostea. Poate că pentru totdeauna că atât durează dragostea pură. Poate va fi câteva zile că atât durează o dragoste obsesivă, până se atinge punctul dorit apoi sentimente lipsite de durere. Asta nu se ştie niciodată. Cât va dura...

De ce a trebuit să întunece clipele, că au avut o durată de ordinul secundelor,întâmplările acestei zile cu o gelozie ce nu şi-avea locul?

Poate că pentru anumite întrebări nu există răspunsuri aşa cum pentru anumite lucruri (=sentimente) nu există motive.

Şi da. Eu sunt supărată aici, acasă. Iar el este supărat, la el acasă.

Şi sunt într-o stare proastă...

Cu drag,

Eu...

Pi. Es. Recunosc cu mâna pe inimă că la acest post calitatea este proastă. Îmi cer scuze. Sunt doar confuză.