Noiembrie...

Dadada. Stiu ca toata lumea stie ca este luna noiembrie. Ultima luna din toamna. Nimic nou. Dar se obrerva tot mai clar in natura faptul ca toamna si-a intrat in drepturi. A fost cald si bine pana acum. Placut. O toamna numai buna de plimbat prin parcuri si de admirat pentru melancolici, culoristica pomilor.
Eu sunt in tren la ora asta, ma indrept catre Bucuresti. Sunt intr-un fost intercity devenit rapid iar mai nou ajuns accelerat. Dar mersul ca melcul al trenului imi permite sa observ natura. Deja pomii sunt goi, dezbracati de frunze. Ogorul arat. Graul rasarit, prea mult si prea repede din punctul meu de vedere. Tipic peisaj de toamna. Dar rece. Frig. Pentru persoanele ca mine, ce nu se imbraca gros, infofolit, este frig. Se simte mirosul toamnei tarzii si parca cu totii asteptam acum venirea iernii. Zapada. Nea. Omat. Uiiii... O zbenguiala prin zapada. Putina alergare si bulgareala. Dar nu vine inca iarna! Este noiembrie.
O luna trista ce aminteste de lunile precedente cand era mai cald si mai placut. Trista pentru cei singuri si frigurosi ce nu au pe cineva aproape sa-i incalzeasca uneori. Trista pentru ca frigul accentueaza durerile si ranile sufletului. Trista pentru o mie si una de motive ce nu-mi vin acum in minte. Dar minunata pentru artisti. Fie ei fotografi, pictori, poeti, romancieri, sau scriitori. Ei sunt capabili sa vada dincolo de frig si sa transpuna prin cuvinte sau nu, dupa caz, sensibilitatea acestei luni. Dar nu numai ei au darul de a vedea sensibilitatea aceasta. Sunt multi cei care admira in tacere minunatia toamnei si misterele fiecarei luni ale ei.
Se spune ca romanul s-a nascut poet... Eu de ce nu pot tranpune in versuri ce vad?