Dorinţă....

Noapte târziu. Vreau să fumez o ţigară. Doar ce am aterizat de la o întâlnire neîntâlnire. Şi nu am chef de nimic. Scriu postul ăsta şi-l public mâine. De ce? Poate aş mai modifica ceva. Cred că nu-l public aşa. Dar dacă o fac.... nu am altă idee de modificare.

Ziceam că vreau să fumez. Da. Vreau să fumez. Fir-ar să fie că nu mai am nici o ţigară în geantă. De când sunt acasă nu ştiu dacă am putut fuma o ţigară. S-o savurez. S-o simt. Nu. Trebuie doar să mă chinui cu gândurile. La cum fumam înainte după bunul plac. Cred că terminam un pachet într-o lună. Fumez rar dar şi atunci că am o poftă. Ca acum. Vreau să stau pe treptele din faţa casei şi să savurez o ţigară privind luna şi stelele. Nu e cerul înnorat. Aerul e răcoros după o ploaie uşoară. Ei, da. Eu vreau să poluez aerul cu o ţigară.

Mi-a făcut plăcere această neîntâlnire. Şi aş vrea s-o sigilez cu fumul unei ţigări. Dorinţa asta a mea mi-aminteşte de noaptea când eram cu El în maşină şi zăceam învinşi pe bancheta din spate şi ne-am aprins o ţigară să ne calmăm ritmurile nebune ale inimii şi circulaţia sângelui. Mdea. Alături de el eram o altă persoană. Nu ca acum. Una care face doar ce vrea ea. Urât. Dar adevărat. De aici şi sentimentul de posesivitate. Nu mai vreau să împart cu nimeni dacă nu vreau.

Îmi iau gândul de la o ţigară. Că acesta de acum nu concepe posibilitatea să fumeze. Şi dacă mă vede cu una aprinsă mi-o smulge şi o calcă nervos cu piciorul. Ştie că nu are sorţi de izbândă cu mine. Mi-aş aprinde una în secunda doi.

Cu drag,

eu.