Nuntă-n cer....

Recunosc, nu am citit cartea lui Eliade.. De Mircea Eliade e scrisă nu? Iar dacă nu-i.. fraţilor, nu am citit şi habar nu am despre ce e vorba.. Eu vreau să vorbesc ... altceva..

Cum normalitatea la mine are alte conotaţii sau, parametrii, sau, mă rog, alte limite.. nu îmi place, mai nou, să fiu tristă sau să mă întristez când plouă sau când cerul e plin de nori. Nu. Mi-am zis că dacă tot se adună vărul din nord mare şi rece, şi vine şi nepoata din sud dulce, parfumată şi vaporoasă alături de fraţii lor mai mici din est şi vest.. trebuie să fie o nuntă.

O nuntă-n cer.

Aşa că, la mine aici, toţi verii nori s-au adunat, şi-au venit cu partenerii lor, vânturile din direcţiile caracteristice şi s-au pus pe distrat. O singură invitată nu a apărut până acum, ploaia. Şi toţi o aşteaptă cu atâta nerăbdare..

Muzica a început deja. Foşnetul copacilor sună vesel sub măiastra îndrumare a iubitului vânt.. Iar dânsul nu întârzie să apară.. Ciorile în înaltul ring de dans al cerului au încins o horă haotică şi hipnotizatoare.. Îmi venea să mă aşez în mijlocul drumului, şi să-mi înalţ capul şi să privesc nebunia de deasupra-mi. Să închid ochii şi să simt cum vântul îmi cuprinde talia şi începe să mă înalţe şi să mă poarte spre ring în paşi de dans uşori.. Şi să mă prind în horă şi să uit de lanţurile realităţii..

Doar că... neinvitată fiind.. mi-am continuat drumul lăsând petrecăreţii să facă ce ştiu ei mai bine.. să petreacă.... Aşa că... închid ochii şi ascult muzica nunţii din ceruri..

Cu drag,

eu.