Tus negru

Daca tot nu mi-am reparat telefonul, am inceput sa-mi astern ofurile pe hartie... si m-am dus la un magazin ca nu avem in comuna librarie, si mi-am cumparat coli A4...

Cam greu sa scrii tot ce iti trece prin minte pe o coala alba... toate gandurile dispareau de indata ce incercam sa pun stiloul pe hartie. asa ca prima pagina este plina de desene de-ale lui picasso. si incet incet am legat o propozitie, apoi o fraza si-am inceput sa scriu cate o pag pe zi cu tot cu ilustratii picassice. jurnalul se pare ca l-am refacut iar... dar in alt stil... mai profund fata de cum o faceam altadata....

chiar daca tot ce am scris pana acum este doar o furtuna de idei dar mai mare gen uragan... ador pur si simplu tusul negru ce este lasat in urma de stilou. imi place si mirosul de hartie si cerneala. dupa atata vreme de mirosul de caiete noi si cerneala nu m-am saturat...

daca e bine sau nu ca fac asta nu stiu... am..taiat accesibilitatea la ceea ce scriu si tot ce scriu e doar pentru mine... dar mi-e dor de vremea in care eram o prezenta nelipsita din acest spatiu virtual... locul in care am cunoscut persoane ce impartaseau aceleasi ofuri emotionale.. sper sa revin doar cat mai curand..

cu drag,

eu

Momente...

Când tăcerea e un răspuns...
nu înseamnă că de bine...

Sunt clipe, momente, stări sau situaţii în care trecerea de la o stare la alta nu o simt nici eu.
Şi sunt fericită.
Râd.
Cânt.
Zâmbesc.
Aş dânsa cu norii.
Aş dânsa cu tine printre nori.
M-aş întrece cu fluturii în răspândirea polenului.
Aş încerca să prind razele soarelui şi le-aş dărui celor ce nu au soare în viaţa lor făcându-i să zâmbească.
M-aş învârti în loc cu braţele larg deschise iar poalele fustii să se facă precum o floare de mac.
Să cad în iarbă scăldată de razele soarelui.
Să-mi pun capul pe pieptul tău şi cu un deget să scriu cuvinte nerostite din teamă.
Să te privesc cu zâmbeşti.
Să mă îmbrăţişezi strâns la pieptul tău şi să nu-mi mai dai drumul niciodată.


Dar mă întristezi.
împing cu toată forţa braţelor strânsoarea ta penitenciară.
Te depărtez.
Fug de tine.
Nu vreau să te mai văd în vecii vecilor.
Te urăsc.
Cad în genunghi şi-mi acopăr faţa cu palmele să-mi ascund lacrimile.
Oricum nu le vezi că plouă.
Dispari în fumul ploii.
De ce ai revenit iară?
Nici curajul nu ai să-mi spui că totul se rezumă la gelozie şi răni.
Că eşti prea gelos.
Prea posesiv.
Iar eu te doream doar pe tine.

Momente care acum se rezumă doar la facerea de bine individuală.
Şi zâmbesc.
Privesc iar către nori.
Întind braţele.
Adierea caldă a vântului mă cuprinde.
Şi plâng.
Că lupta pare să mai dureze.
Că vântul cald ajungă norii furtunii.

În cinci minute de la fericire la tristeţe. Între ele, tăcerea.

Când tăcerea e un răspuns
...înseamnă că e de rău...

Cu drag,

eu.