Momente...

Când tăcerea e un răspuns...
nu înseamnă că de bine...

Sunt clipe, momente, stări sau situaţii în care trecerea de la o stare la alta nu o simt nici eu.
Şi sunt fericită.
Râd.
Cânt.
Zâmbesc.
Aş dânsa cu norii.
Aş dânsa cu tine printre nori.
M-aş întrece cu fluturii în răspândirea polenului.
Aş încerca să prind razele soarelui şi le-aş dărui celor ce nu au soare în viaţa lor făcându-i să zâmbească.
M-aş învârti în loc cu braţele larg deschise iar poalele fustii să se facă precum o floare de mac.
Să cad în iarbă scăldată de razele soarelui.
Să-mi pun capul pe pieptul tău şi cu un deget să scriu cuvinte nerostite din teamă.
Să te privesc cu zâmbeşti.
Să mă îmbrăţişezi strâns la pieptul tău şi să nu-mi mai dai drumul niciodată.


Dar mă întristezi.
împing cu toată forţa braţelor strânsoarea ta penitenciară.
Te depărtez.
Fug de tine.
Nu vreau să te mai văd în vecii vecilor.
Te urăsc.
Cad în genunghi şi-mi acopăr faţa cu palmele să-mi ascund lacrimile.
Oricum nu le vezi că plouă.
Dispari în fumul ploii.
De ce ai revenit iară?
Nici curajul nu ai să-mi spui că totul se rezumă la gelozie şi răni.
Că eşti prea gelos.
Prea posesiv.
Iar eu te doream doar pe tine.

Momente care acum se rezumă doar la facerea de bine individuală.
Şi zâmbesc.
Privesc iar către nori.
Întind braţele.
Adierea caldă a vântului mă cuprinde.
Şi plâng.
Că lupta pare să mai dureze.
Că vântul cald ajungă norii furtunii.

În cinci minute de la fericire la tristeţe. Între ele, tăcerea.

Când tăcerea e un răspuns
...înseamnă că e de rău...

Cu drag,

eu.

Zâmbet....

Nu ştiu cum a fost peste tot în ţară. La mine a fost cald. Stăteam afară şi încercam să prind soarele. Mi-era nespus de dor de o zi în care soarele să domnească pe cât de mare e cerul. Îmi place libertatea de desfăşurare ce ţi-o oferă soarele primăvara. Nu este supărător ca acela de vară arzând dacă nu te dai cu tone de creme protectoare. Nu este nici ca acela de toamnă trist sau nici ca acela de iarnă rece, duplicitar.

Soarele acesta de primăvară pe mine mă face să mă simt fericită. Făcându-mă să uit de multe. Şi când zic multe ... sunt mai multe de 10, că nu le mai număr pe degete.

Îmi băteam capul cu expresia asta ce mă obsedează şi mă tot gândeam că indiferent de multe situaţii odată ce s-a rupt ceva, nici dacă înnozi nu mai este la fel. Doar dacă te gândeşti strict la o aţă ruptă şi apoi înnodată rezultatul final nu prea încântă. Cred că odată ce ceva s-a rupt, oricât ai încerca să nu vezi nodurile nu poţi trece peste ele. E ca şi când ai fi scos cuiele din pereţi după ce ai aruncat tablourile de care erau atârnate. Nu-ţi place ce vezi. Nu poţi uita. Nu poţi ierta. Este acolo! Vezi! Şi te enervează.

Aşa şi cu iţele ce le crezi mult mai elastice decât sunt în realitate. Tragi de ele la maxim exploatându-le sperând că va ţine până unde trebuie. Dar până unde trebuie? Tragi de ele crezând că vei ajunge până unde trebuie doar că nu mai ajungi şi-ţi pierzi şi puterile şi mai rişti să cazi de nu te vezi dacă iţele respective se vor rupe. Aşa că....

Admiram cum se scurge soarele din ce în ce mai roşu către apus. Urmăream uimită spectacolul pictării norilor. Şi zâmbeam că deşi nu admiteam că trag prea mult de corzi, realizam că asta fac.

Nu admiţi dar conştientizezi. Nu ştiu cum poate fi posibil aşa ceva, dar la mine se poate cu siguranţă.

Mă întreb, mâine va fi la fel de cald? Dacă da, plec la plimbare. Nu ştiu unde. Dar văd eu.

Vreau la Bucureşti. Să mă plimb prin parc. Sigur acum sălciile sunt îmbobocite :) cred că parcurile sunt şi înflorite. Dar ajung eu. Mă îmbăt eu de primăvară cât de curând....

Cu drag,

eu.