Momente...

Când tăcerea e un răspuns...
nu înseamnă că de bine...

Sunt clipe, momente, stări sau situaţii în care trecerea de la o stare la alta nu o simt nici eu.
Şi sunt fericită.
Râd.
Cânt.
Zâmbesc.
Aş dânsa cu norii.
Aş dânsa cu tine printre nori.
M-aş întrece cu fluturii în răspândirea polenului.
Aş încerca să prind razele soarelui şi le-aş dărui celor ce nu au soare în viaţa lor făcându-i să zâmbească.
M-aş învârti în loc cu braţele larg deschise iar poalele fustii să se facă precum o floare de mac.
Să cad în iarbă scăldată de razele soarelui.
Să-mi pun capul pe pieptul tău şi cu un deget să scriu cuvinte nerostite din teamă.
Să te privesc cu zâmbeşti.
Să mă îmbrăţişezi strâns la pieptul tău şi să nu-mi mai dai drumul niciodată.


Dar mă întristezi.
împing cu toată forţa braţelor strânsoarea ta penitenciară.
Te depărtez.
Fug de tine.
Nu vreau să te mai văd în vecii vecilor.
Te urăsc.
Cad în genunghi şi-mi acopăr faţa cu palmele să-mi ascund lacrimile.
Oricum nu le vezi că plouă.
Dispari în fumul ploii.
De ce ai revenit iară?
Nici curajul nu ai să-mi spui că totul se rezumă la gelozie şi răni.
Că eşti prea gelos.
Prea posesiv.
Iar eu te doream doar pe tine.

Momente care acum se rezumă doar la facerea de bine individuală.
Şi zâmbesc.
Privesc iar către nori.
Întind braţele.
Adierea caldă a vântului mă cuprinde.
Şi plâng.
Că lupta pare să mai dureze.
Că vântul cald ajungă norii furtunii.

În cinci minute de la fericire la tristeţe. Între ele, tăcerea.

Când tăcerea e un răspuns
...înseamnă că e de rău...

Cu drag,

eu.

Poveste...

Nu ştiu cum să încep... Pentru prima dată după mult timp nu-mi găsesc cuvintele pentru a începe a spune ceva...

Nu ştiu cum începe povestea, că nu eram atentă la povestitor când a început să o istorisească... Am prins decât acţiunea şi deznodământul...

Era un cuplu de tineri căsătoriţi ce-şi ducea viaţa liniştită undeva într-un ţinut îndepărtat, până într-o zi când, tânărul a fost chemat la război pentru că acel ţinut era ameninţat cu invadarea. Şi tânărul plecă la război lăsându-şi tânăra soţie acasă cu sufletul plin de chin şi suferinţă. Timpul trecu, anotimp după anotimp trecea dar veşti de la oastea plecată pentru apărarea ţinutului nu primi... În a treia iarnă începuseră să se reîntoarcă de la război cei plecaţi. Doar soţul ei nu se întorseseră. Şi astfel ea se hotărî să plece în căutarea lui şi într-un final îl găsi... El fusese grav rănit şi a murit. La mormântul lui ajunse şi ea şi a început să-l plângă. Şi a plâns mult, astfel încât lacrimile ei s-au transformat în sânge... Deşi era primăvară, zăpada încă învelea pământul şi lacrimile ei de sânge s-au amestecat cu zăpada albă... şi aşa a luat naştere împletitura alb-roşie... Iar ea văzând asta, a făcut promisiunea că în prima lună din primăvară va purta această împletitură ca o aducere aminte a tânărului ei soţ plecat la război şi pentru dragostea ce-i unea şi acum când el nu mai era...

Cam aceasta este povestea. Ea seamănă mult cu povestea lăcrămioarelor... Aceaşi poveste până la lacrimile de sânge... în loc de acestea, din lacrimile prinţesei ieşi din pământ mici flori albe cu parfum suav pe mormântul prinţului răpus în luptă... Da. Personajele diferă... În legenda lăcrămioarelor peronajele sunt un prinţ şi o prinţesă... [krissmee... am să caut povestea aceasta din urmă că ştiu că o am, nu ştiu când dar o voi găsi şi am s-o public]

Îmi cer iertare dacă semnificaţia aţei de mărţişor este mai tristă... Eu asta ştiu... Dacă există cineva care cunoaşte o semnificaţie nu la fel de tristă aştept să-mi spună.

Cu drag,

Eu.