Sau scutul meu împotriva tuturora. Stau în fund cu genunghi la piept cuprinşi în braţe cu bărbia sprijinită pe genunghi cu ochii semi deschişi (sau mai bine zis, poziţia fetusului) şi privesc în jurul meu tot ce se întâmplă cu ceilalţi. Stau şi privesc lupta lor cu lumea lor în lumea lor. Lumea realităţii.
Să nu crezi dragă cititorule (vorba lui Găinuşă dar şi el o are împrumutată) că eu, din balonul meu de săpun nu văd ce se întâmplă pe lângă mine. Cei care fac parte din lumea asta, a baloanelor de săpun, suntem destul de conştienţi de ce se întâmplă pe lângă noi. Da. Ştim. Dar lipsa de curaj, fuga de responsabilitate, de asumare a riscurilor, eşecurilor şi sentiment de eşec par a ne domina şi ne transformă în laşi. Nu spun că prin armura mea firavă de săpun totul se vede roz şi frumos. Eu urăsc rozul. Griul mi se pare sexi dacă tonul este plăcut.
Nu. Nu se vede roz, şi luminos, şi minunat. Nu. Se vede aşa cum o văd cei din tabăra cealaltă. Cum, care tabără? Cea a realiştilor. Ei sunt cei ce văd "normal". Adică, luptă zi de zi cu ceea ce noi nu vrem nici măcar să admitem.
Pare ciudat, dar cele mai multe relaţii au în componenţă un visător tâmpit ca mine şi un realist luptător ca mulţi dintre prietenii mei.. Acest echilibru este important. Uneori este nevoie de o persoană care să-ţi aducă aminte cum este când visezi. Şi alteori, de o persoană care să te tragă în jos din norii imaginari.
Dar există o problemă. Cel puţin eu observ că balonul meu de săpun se crapă încet încet. Asta din cauza frigului. Frigului din privirea celor ce ne înconjoară, din sufletul lor negru. Nu cred că şi lor le convine că în ultima vreme, cei ce duc lupte cu lumea, sunt mult prea mulţi.
Nu am cum să închei. Promit că dacă mi se sparge balonul de săpun nu am să devin cea ce mulţi visători devin. Adică, ucigător de vise.
Cu drag,
Eu. :*
2 comentarii:
sunt si eu un visator si nu stiu daca o sa ma vindec ;) nu neaparat ca e o boala, dar de cele mai multe ori momentele de luciditate sau realitate cum zici, sunt infinit mai dureroase pentru noi. parca plutim prin lumea asta, parca nici nu facem parte din ea, totul se petrece in afara noastra si noi nu suntem conectati la nimic. Suntem trasi de ceilalti dupa ei pentru ca la noi nu exista directie.Toate astea le-am constientizat dar nu am putut recunoaste ca e vorba de lasitate si lipsa de responsabilitate.
Nu neapărat că suntem traşi după ei. Suntem mai mult împinşi de la spate. De ce zici că nu avem o direcţie? Exact ca un balon de săpun suntem purtaţi pe o direcţie haotică de vânt sau aer cald. Dar unde vom ajunge asta nu se ştie. Mă rog, unde vom ajunge balonul se va sparge...
Trimiteți un comentariu