Despre poezie...

"Adio...
Nu credeam că pe acest pământ
A mea inima întristată
Va rosti acest cuvânt..." Vasile Alecsandri - Adio. Din volumul Doine şi Lăcrămioare apărut în 18...Şi nu mai ştiu. Ştiu că întreg volumul este alcătuit din poezii ce exprimă iubirea în toate formele ei, cu toate urmările ei. Mi-am amintit de aceste versuri nu ştiu cum. Le am mereu în minte. Nu mă gândesc la ele. Nu am motiv uneori. Doar le am în minte memorate. Îmi plac aceste versuri, ca întreaga poezie de altfel. Nu am reţinut-o spre ruşinea mea. Dar nu pot ţine minte o întreagă poezie. Niciodată nu am putut. Pentru mine era un chin să memorez versuri ca la şcoală să iau note. Mi-a displăcut. Reţin mult mai uşor când citesc o poezie din dorinţa de a citi.

Mai sunt câteva poezii din care îmi amintesc o strofă. Lacul al lui Eminescu, marele Emin. Dar şi din Luceafărul, Odă - în metru antic... Mai sunt câteva dar nu are rost să le înşir. La Eminescu îmi place romantismul exprimat simplu şi cu înţelesuri profunde.

Ador poeziile lui Bacovia. Genul : Simbolism. "Plumb" este pe departe o capodoperă. În perioada rebelă a liceului, când nu-mi luam de la bibliotecă romane balzaciene scrise de G. Călinescu, citeam versuri. (apropo de Călinescu. Tipu a scris şi poezie pentru cei ce nu ştiu acest lucru. Sunt drăguţe.) Mi-a picat în mână astfel "Doine şi Lăcrămioare" a lui Alecsandri şi "Poezii de Bacovia". Şi aşa am descoperit minunăţia cuvintelor aşezate pe rimă, ritm şi picior metric care nu aparţineau marelui Emin.

Simplitatea cu care unele cuvinte grele ca plumb sunt puse într-o anumită ordine şi rezultând astfel metafore sau comparaţii mă uimeşte. Nu este la îndemâna oricui să ia cuvintele şi să le aşeze astfel încât ele să exprime stări, peisaje, sentimente, trăiri, chipuri, durere...

Câţi poeţi necunoscuţi există? Şi unii dintre aceşti poeţi necunoscuţi cu versuri minunate. Şi eu am fost unul dintre ei, dar ale mele versuri nu erau minunate. Da. Mă chinuia talentul şi scriam... Versuri... Acum? Nu. Nu mai am îndemânarea de a mai aşeza pe ritm, şi rimă cuvintele. La plezneală îmi ies dar versuri jucăuşe. Nu mai pot descrie durerea sau supărarea sau tristeţea din sufletul meu cum o descriam în acea perioadă.

Poate pentru poezie este necesar o anumită stare de spirit. Să fi melancolic sau nostalgia. Să iubeşti sau să suferi. Să fi trist sau să fi fericit. Nu ştiu. Cred că în acea perioadă iubeam, nu eram iubită, eram trădată, sufeream, eram tristă, plângeam. Ok ok. Şi acum mai am asemenea stări dar nu atât de adânci încât să scriu versuri. Acum mă descărc prin proză. Culmea. Aveam 3 la compuneri. Era alt chin să fac compuneri. Uram orele de literatură. Adoram gramatica în schimb. Dar să revin. Pentru a scrie poezii trebuie să fii atât de rănit să te poţi exprima? Trebuie să ai o asemenea durere în suflet încât să fi capabil să scrii versuri? Sau doar este o idee a mea...

Iubirea... Un sentiment ce te face a-ţi pierde capul oricât de raţional ai fi. Iubirea şi determinarea ei de a avea încredere în cel de lângă tine. Iubirea şi jocul ei dulce amărui prin care toţi trecem mai devreme sau mai târziu... Iubirea şi... puterea ei de a naşte genii...

Cu drag,

Eu, ce azi am fost mai... Melancolică...