Când te pregăteşti să renunţi.. apare mereu ceva mic, mic, mic care te dă-napoi şi te face să te răzgândeşti. Poate că apropriaţilor nu le arăţi asta. Şi nimănui nu arăţi asta. Deşi tu le arăţi ce vor ei să vadă, tu.. tu faci oricum ce vrei iar ce faci tu ei nu vor. Încă mai speri într-o cauză pierdută. Dar ... aşa eşti tu, felul tău de-a fi. Ajuţi pe toţi. Spui o vorbă inspirată oricui are nevoie. Eşti umărul pe care se plânge. Ce mai. Eşti omul bun cam la toate. Iar prietenii tăi.... prietenii tăi cei mai buni sunt cei care ştiu că nu suporţi perenele galben sau că dormi vara dezbrăcată sau că primul lucru care-l faci dimineaţa este să pui de cafea şi apoi îmbrăcatul. Ei sunt cei ce s-au săturat să te vadă singură. Şi daia le ascunzi iar, şi iar, adevărul. Că tu încă mai crezi într-o cauză pierdută.
Şi minciunile acestea dacă nu le-ai spune şi le-ai spune într-adevăr adevărul.... ar aduce cu ele ceea ce eviţi. Să ţi să spună iar, şi iar, şi iar "că nu e bine". Vezi în ochii lor iubire. Recunoştiinţă. Încredere. Suferinţă. Neînţelegere. Apreciere. Dorinţă. Dar Doamne cât nu ţi-i doreşti când încearcă ei să ia frâiele în mâini şi să conducă în locul tău. Cât urăşti asta. Şi îi şi înţelegi când o fac. Şi de ce o fac. Şi pentru ce o fac. Doar că.. poate ei nu ştiu că ţie ţi-e teamă. Iar dacă le-ai zice-o.. mamă ce de întrebări/discuţii/teorii ar urma. Şi timpul ar fi irosit.
Dar.. Hai la o cafea cu mine! Am şi frişcă. Te invit la o şedinţă de depanări amintiri. De râs. De făcut poze..
Dar tu ai plecat. A plecat şi ea. Şi cealaltă. Şi ei doi. El de plecat de mult într-o altă ţară. Da. Nu singur ci cu o ea. Şi rămân singură şi privesc cum aburul iese din ceaşca de cafea înălţându-se uşor spre cer.. iar tu.... supărată salţi privirea absentă după abur şi te orbeşte soarele puternic. Şi de unde am plecat? Uite că beau cafeaua singură. A câta e oare?
Poate că ar fi timpul să renunţi cu adevărat. Realitatea e că din firul cu un infinit de capilare nu mai e decât un singur capilar ce uneşte partea asta de ailaltă. De s-ar rupe el singur fără să-l tai eu... Nu ştii cât mai alimentează. Sau dacă e sec.. Dacă-l tai şi se porneşte o hemoragie de nu te vezi? Şi dacă-l tai şi nu se-ntâmplă nimic? Şi.... şi dacă mă fac eu că nu văd că e un singur firicel şi plec? Plec. Fuga e şi ea bună nu? Am renunţat să mai alimentez speranţe deşarte.. Oare a câta oară e asta când o rostesc?
Cu drag,
eu.
4 comentarii:
Ce ne mai place sa ne ascundem in spatele unui zambet,chiar daca sufletul ne plange.
Are dreptate Halatel...
Iti citesc de ceva mai mult timp blogul si-mi place foarte mult,desi acesta e primul comentariu.
Foarte realist postul si,din pacate,ma descrie in totalitate.
Bravo!
Am cunoscut cândva o persoană care indiferent cât de tare îi plângea sufletul, avea zâmbetul pe buze.Am întrebat cum e posibil şi mi-a răspuns: " oamenii se împart în două categorii:cei care te compătimesc şi cei care se bucură când ai dat de greu.Compătimirile nu aduc folos şi nici nu vreau ca suferinţa mea să hrănească suflete perfide."
Pt Hălăţel : dar nu toţi sunt aşa. Nu toţi sunt puternici şi reuşesc să afişeze zâmbete când sunt trişti. Ajung şi ei la capătul puterilor şi izbucnesc în lacrimi când nu te aştepţi şi rămâi uimit. Ei, nu ştiu cum sunt eu... sau tu, suntem noi şi asta contează cel mai mult.
Pt TreiPuncte : dacă te-ai regăsit în scriere înseamnă că am o idee despre tine. Şi asta e bine că înţelegi stările confuze şi contradictorii ce le am mereu.
Pt Miki : adevărat. Dar apar subdiviziuni ale acestor două categorii de oameni, sau încă o categorie de oameni. Dacă ar fi o nouă categorie ar fi categoria de oameni ce joacă teatru. Adică se ascund. Alţii pozitivi alţii negativi. De aici în colo multe subdiviziuni. Eu sunt în această categorie, de cele mai multe ori jucând teatru că sunt bine evitând compătimirile şi "hrănirea de suflete perfide". Nu joc teatru victimizându-mă atrăgând fel de fel de oameni. Nu. Mai repede mă dau dură alungându-i.
Trimiteți un comentariu