Sunt acasa la parintii mei... La casa parinteasca... Unde am crescut pana la o anumita varsta... Apoi, am devenit un fel de fluture ce zboara din floare in floare pana la aceea cu cel mai dulce polen. Pana acum, aici am gasit cel mai dulce polen.
Pana mai acum 10 minute am fost afara si ma uitam pe cer surprinsa astfel de multitudinea de stele... Ce de stele... Unele mai mari... Unele mai mici... Unele mai singuratice, altele grupate. Unele mai luminoase decat altele. Alte reprezentand Carul Mare... sau Carul Mic sau pana si Rarita este vizibila. Am reusit sa observ si Centura Orionului... Sau, mai popular Catelul (daca imi amintesc bine). Dar nu conteaza... Cert este faptul ca sunt multe... Multe! Mii. Miliarde... Nu m-as satura privindu-le.... Le-as privi pana as orbi si nu mi-ar pare rau... Am reusit sa identific doua stele ce-mi aminteste de sclipirile din ochi ale unui tip mult drag mie...
Asta primavara, pana in sesiune, cred ca in Mai mai exact, am ajuns la Muzeul Taranului Roman. Cred ca mai mult am fost atrasa de cladire initial si de felul cum arata. Eram cu o prietena de la Ase. Ne-am tot plimbat. Am vazut multe costume traditionale, pe regiuni grupate. Am regasit mirosul din casa strabunicilor mei. A fost un sentiment ciudat. Aveam impresia ca eram in casa strabunicilor si nu in mijlocul Bucurestiului.
Am gasit aici si o carte veche cu fel de fel de insemnari cu si despre stele. Se spune ca atunci cand cade o stea, a murit un om. Cand o stea apare pe cer luminoasa, s-a nascut un copil. Ca stelele sunt ochii ingerilor ce ne vegheaza. Ca stelele au fost puse pe cer de Dumnezeu pentru ca noaptea era prea neagra... Si multe altele. Un bunic mi le-a povestit cand eram mica... Le uitasem. Recitindu-le, mi le-am reamintit spuse de el... Cat de mult imi lipsesc anumite persoane ce mi-a facut copilaria vesela...
In Bucuresti, nu am observat atat de multe stele. Parca nu doreau sa se arate, pedepsind astfel prin lipsa lor, pe cei ce nu stiu sa aprecieze o astfel de frumusete. In Bucuresti in schimb, am ramas uimita de cum rasare luna. Aveam impresia ca rasare dupa blocurile de vis-à-vis... Mare... Rotunda... Luminoasa... Mereu ramaneam surprinsa de felul cum arata ea in oras.
Imi va lipsi rasaritul lunii din capitala... Nu voi mai locui aici o perioada... Imi va lipsi datul in leagan la miezul noptii... cand imi rupeam gatul dupa stele. Metroul! Poluarea! Aglomeratia! Agitatia! El! Toti cei pe care ii las in bucuresti... Dar voi reveni...
Pentru mine voi reveni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu