Pot spune ca ideea am furato de la o prietena... Avea mare la status : "ce este FERICIREA?" Si dupa capacitatea capului meu, am incercat sa-i raspund la intrebare. Ca fericirea nu este un sentiment,ci o stare. Ca nu vine neaparat de la dragoste, nu tine neaparat de chipul celui drag sau de vocea lui. Ci si de soare, ploaie, prima zapada. De lucruri simple. Te tot ce ne inconjoara si ne dau o stare de bine.
Dar, da, ultima data cand am crezut ca zac intr-un butoi de fericire a fost acum doua saptamani cand cea mai frumoasa zi a fost in fiecare zi... pana in vinerea cand m-am innecat in deprimare. Si era o stare de buna. Eram fericita fara sa am motiv. Toate cele de langa mine erau bune... Cand de fapt erau mucegai si putrefactie. A fost suficient un cuvant ca toata fericirea mea de atunci sa se duca... sa se duca asa cum a aparut. E ciudat de cum decurg lucrurile. Azi ai tot, maine nimic... Acum zbori in inaltul cerului si in urmatoarea secunda esti in cadere libera si ai teama in suflet ca poti muri in caderea ta... Dar de, mai sansa de a nu muri in cadere ci doar sa te ranesti rau si sa-ti continui drumul vietii... Dar nu unde trebuia ci unde ai posibilitatea. Si traim, cu iluzia fericirii.
Oda, am avut mare noroc de data asta ca nu m-am ridicat mult de la nivelul pamantului. Nici aripile nu mi s-au refacut complet, nici starea de fericire nu mi-era pura in totalitate. Asa ca, amagita de propriile-mi ganduri, am batut din aripi sa zbor iar. Dar nu m-am innaltat bine ca durerile din aripi si inima si ganduri au revenit doborandu-ma iara. Nu stiu ce este mai dureros acum. Faptul ca ranile nu mi s-au vindecat. Ca m-am lasat amagita. Ca am crezut in falsa-mi fericire. Ca am avut incredere. Nu stiu ce doare. M-am grabit iar, asa ca iar platesc.
O buna prietena, cea ce intruchipeaza normalitatea culmea, zambea la povestioara mea despre o intamplare ciudata, si-mi zice "uneori, dragostea o gasesti in locuri neasteptate". Am ras. Dar de faptul ca are dreptate. Ea imi ingrijeste ranile cu vorbe. Are o voce de aur. Gasesc in glasul ei linistea ce-mi doresc uneori. Imi da o stare de fericire numai cand o vad zambind.
Pura fericirea data de ea. De ai mei. Dar cea data de el e distrugatoare. Ma face sa-mi doresc sa incetez a mai zbura vreodata, sa intorc spatele luminii si sa ma cufund in intuneric... Dar gandul ca el va fi cel ce se insala ma face sa nu renunt la gandul de fericire al sufletului meu...
Fericirea... O stare prea iluzorie uneori si prea dura pentru suflete ranite. Balsam inselator pentru minte visatoare...
4 comentarii:
"Am plecat din grădina Raiului supărat, nervos şi trist. O priveam cu ciudă, cu scârbă, cu neputinţă, cu frică. Mila căuta loc, cerşea îndurare, bocea speriată de imaginea extincţiei. Mi-am deschis sufletul şi i-am făcut loc. Iubirea a rămas pe dinafară.
Nu m-am putut uita la ea câteva luni întregi. Refuzul de a o atinge, de a-i vorbi, de a o privi a fost atât de puternic încât adeseori uitam total de ea. Când plângea plecam cât mai departe să nu o aud. Aş fi ucis-o dar mâinile mele nu ştiau să facă aşa ceva. Şi ăsta este un lucru ce-l regret.
Am atins-o prima dată după ce am fost rănit la vânătoare. Plin de sânge, slăbit, înfricoşat de frigul morţii am acceptat atingerile şi îngrijirile ei. Am lăsat mâinile să mă cureţe şi buzele să-mi încălzească pielea. M-am lăsat amăgit de iluzia vieţii ce curgea din ea. M-am lăsat cuprins în femeie şi mi-am uitat sufletul în carnea ei blestemată. Focul desfrâului mi-a întunecat raţiunea şi inima. Copleşit de momentele vulgare de fericire am adormit.
Când m-am trezit, am văzut-o zâmbind. La fel ca atunci când a luat mărul. Şi de atunci am ştiut că a fost rândul meu să greşesc şi să pun un blestem pe umărul celor ce vor veni. Atunci am ştiut că voi plăti pentru acel măr mult mai mult decât am făcut-o deja. I-am lăsat ei zâmbetul şi am păstrat pentru mine durerea.
Lângă pat era un coş plin cu mere. Şarpele ce sâsâia eram eu. Atunci am ştiut că nu sunt singurul. Şi că ei îi plac foarte mult merele întinse de şerpii…"
Adesea uitam de noi si tindem sa ii invinuim pe altii de gresesile noastre. Ca daca nu erai tu... Ca daca nu faceai aia... Sau ca daca m-ai fi ascultat... Reprosam si parandu-me rau de asta ne asumam vina in totalitate. Singura diferenta e faptul ca nu mai putem schimba ce a fost. Traim cu speranta fericirii si uitam ce ne doream cu adevarat. Uitam scopul. Sau efectul ei asupra noastra ca existenta. Fie ca fericirea vine de la o femeie sau nu, uitam ca trebuie sa uram ca din cauza ei s-a intamplat. Daca nu era ea, era alta in locul ei... Noua, la toate ne plac merele...
Candva credeam ca fericirea mea ar fi sa iubesc si sa fiu iubita inapoi de acceasi persoana. Iubirea insemna totul pentru mine. Acum...nu mai stiu ce inseamna exact. A trecut foarte mult timp de cand am mai simtit asa. Acum ma bucur de multe ori de lucrurile marunte...
Dragostea sau iubirea există sub multe forme. Cea mai plăcută formă este şi aceea pe care o găseşti în lucrurile mărunte...
Trimiteți un comentariu