Bucurestiul in sine trece prin transformari... Si odata cu el, ne transformam si noi... Admiram azi cand veneam de la facultate, casele din perioadele apuse de ceva timp... Pana si ele au fost renovate... Frumos. Dragut. Placut. Placut ca inca isi mai pastreaza din farmecul secolului trecut. Eu eram intr-un troleibuz nou ce-i adevarat parca reamintindu-mi ca inca sunt in prezent,nu in trecut. Stateam cu capul rezemat de geam,cu muzica ce-mi rasuna in cap de la radio si admiram farmecul acestor case... M-am gandit fara sa vreau la Enigma Otiliei. De descrierea lui G.Calinescu din primul capitol... Cat de mult s-a schimbat de atunci si pana acum acest oras... Si farmecul inca nu-i este astupat de nimic...
Noi suntem catusi de putin de transformarile prin care trece acest oras. Pentru moment,si natura joaca un rol important in aceasta piesa. Toamna deja si-a intrat in rol,dar nu atat de mult inca... Soarele inca mai incalzeste inimi inghetate de ura, tradare, neincredere...
Din pacate,nu pot circula mult cu un mijloc de transport in comun. Nu ca sunt pretentioasa. Chiar imi place. Dar din motive strict legate de "raul de masina" nu abuzez. Si asa am coborat impleticindu-ma din troleibuz... Dar, am coborat la oaza mea... la refugiul sau sanctuarul meu... Parcul... Deja din minte mi se stersese convorbirea telefonica ce ma indispusese, disparuse pana si raul ce-mi curgea prin vene... Admiram lacul plin de rate salbatice. M-am oprit de am fotografiat. Nu m-am putut abtine. Erau minunate. Erau hranite de 2 familii tinere ce iesisera cu copii in parc la joca... M-am sustras din peisaj pentru ca stiam ca nu ma incadrez... Pe alea plina de oameni in perioada apusului soarelui,am reusit sa mai fotografiez alt grup de rate, pomi galbeni sau ruginii, lacul in sine...
Observam tineri casatoriti... Copii mici... Pe chipul ambilor parinti fericire. O fericire demna de invidiat... Se au unul pe altul iar amandoi au ceva de nepretuit pentru ei...
Ii invidiez ce-i adevarat doar pentru simplu fapt ca nu sunt singuri... La acea ora parcul era plin de cupluri,grupuri,familii... Doar eu singura,cu mapa plina de cursuri de statistica plimbandu-ma pe aleile parcului cu picioarele prin frunzele cazute. Pentru un moment, imi venea sa plang pentru ca sunt singura... Dar nu era timpul sau momentul pentru asa ceva. Ceea ce de fapt trebuia sa-mi fie salvare m-a zdruncinat intr-un mod meditativ. Facandu-ma sa reflectez la situatia mea in sine.
Ma intretineam cu o prietena de vorba... Nu banuia starea ce ma cuprinsese. O stare de melancolie asociata cu dezamagire, cu singuratate, cu disperare, cu rau fizic... Acum, va afla dupa acest post. Stiu ca ma va critica putin...mai mult...dar...merit.
Drumul catre blocul in care pentru moment locuiesc, mi-a bucurat privirea cu alte multe peisaje... Parca distragandu-mi astfel atentia de la cei din jurul meu. Am surprins soarele mare si la asfiintit intr-o fotografie... Alti pomi galberi, rugini, altii verzi inca. Lacul dintr-un alt unghi. Relexia soarelui in apa la apus... Gandurile si starea complexa erau deja istorie... Doar o durere absurda si un dor nebun mi-a ramas in suflet inca...
2 comentarii:
hmmm... toamna e cel mai de kko anotimp. Il urasc din suflet. Ma face sa fiu trista, ma face sa ma gandesc la tot ce sunt si ce as fi putut sa fiu. Si cand vad ca distanta intre cele doua e ca de la cer la pamant ma apuca o disperare sumbra si o nefericita dorinta de a disparea. Si disperarea se incolaceste in jurul inimii mele si o strange atat de puternic incat am impresia ca nu mai bate, am impresia ca timpul s-a oprit si o sa stau in acel moment, doar eu cu spaima mea, pentru eternitate. Si numai gandul ca asta s-ar putea intampla ma sperie si mai tare: Cum dreq sa stau cu sentimentul asta cretin o infinitate??!! NUUUU!!! Vreau sa tip, vreau sa sparg tacerea si sentimentul ala sa dispara. Sa se faca ce vrea el, dar sa nu mai fie spaima si disperare. Vreau sa ma intorc intr-un loc unde sa am caldura si intelegere. Dar nu mai am unde. Toate locurile astea au disparut. Ma simt ca si cum as merge pe un pod care se prabuseste in urma mea si nu-mi lasa nicio cale de intoarcere catre ceea ce eram candva. Am numai un prezent sumbru si un viitor nesigur si intunecat. Si, din pacate, viitorul ala pare tare lung si eu nu stiu daca am mai am forta sa-l indur. Am avut odata un suflet si credeam ca o sa pot sa fac tot. Dar fiecare a luat putin cate putin si acum vad ca nu mai am asa mult. Vad ca golul de afara e de fapt in mine si asta e tare nasol. Cat timp era afara puteam sa fug de el, dar acuma ca e in mine si cu mine... ce naiba ma fac?
Ma ai pe mine si cred ca dintr-un punct de vedere e suficient. Si da, recunosc, nu iubesc atat de mult toamna, dar, uneori imi place... Din punct de vedere al peisagistici... Nu am cuvinte, dar... cand vine vorba de sentiment, are putere sa scoata din noi cei mai trist. Pentru ca o lasam...
Trimiteți un comentariu