Wings...

As vrea aripi... Sa ma inalt la cer si sa raman acolo. Dar sa nu patesc ce a patit Icar. Nu. Sa raman undeva in Univers plutind in neamnt...
As vrea aripi... Sa ma acopere de ploaie. Sa ma apere de loviturile din jurul meu. Sa ma tina in siguranta...
As vrea aripi... Sa ma ridice deasupra tuturor sa nu-i mai aud...
As vrea aripi... Sa pot ajunge la tine cand doresc... Chiar daca e pentru a te vedea... Si nu-mi va place ce as vedea...
Dar tot ce-mi doresc nu voi avea. E in natura omului sa nu detina ce-si doreste. Sau daca obtine ceea ce-si doreste se va plictisi curand. Abandonand astfel ceea ce are doar pentru ca si-a atins scopul.

Asta mi se intampla adesea.Stiu ca dupa ce obtin ce vreau, parasesc acel dobandit orietandu-ma catre altceva.

Stiu ca nu e bine, dar am capriciile mele. Confund adesea iubirea cu aceste capricii. Ma gandesc daca as obtine acum ipotetica dragoste a lui, in cat timp l-as abandona... Cat de nebunesc suna l-as abandona. Ma joc cu propriile mele ganduri mintindu-ma ca nu as renunta la el daca ar fi al meu... Sunt perfect constiienta ca l-as lasa balta cat ai clipi. Pentru ca tocmai ca imi apartine nu mai reprezinta un centru de interes.

Este frumoasa lupta pe care o duc pentru al obtine. Nu stiu de ce vorbesc de el ca despre un obiect... Poate ca asta este...

Nu! Nu are cum :) daca ar fi un obiect, nu as mai trece prin focurile iadului atat de mult. Sau nu le-as mai da atentie... Dar sunt perfect constiienta ca ma arunc singura in suferinta...

Deci... Nu este chiar atat de mult un capriciu al meu... Devine mai mult.. Si asta nu stiu... Dace e bine sau nu...