În ger căzut ll

Era prea bine în braţele ei. În sfârşit găsisem alinare pe care o căutam... Lacrimile ei mă aduseseră la viaţă încă odată. Nu ştiu cum făcea, dar de fiecare dată când totul mă părăsea, ea revenea mai puternică şi mai clară ca niciodată. Poate că ar fi momentul să mă las cuprins de braţele celeilalte. Cea care este şi ea pe urmele mele. Cea care îmi spunea şi ea că nu s-a terminat. Că încă nu este momentul să mă las cuprins de braţele ei îmbracte de voal negru... Dar, ea, această fiinţă ce mă strânge încă la pieptul ei ca un copil, ea, încă mă face să trăiesc. Să plusez. Să pot să îmi continui lupta.

Ştiu că în curând îmi va da drumul din braţele ei. Şi mă va lăsa singur. Singur iar împotriva demonilor în costum de îngeri... Clipesc şi o văd... Buzele-i sunt strânse şi şi le strânge în dinţi... gândurile ei sunt sumbre... tenul îi este alb... grijile o depăşesc... ochii îi sunt în lacrimi... situaţia este mult mai gravă... Tot nu ştiu dacă această fiinţă respiră sau nu. Nu-i simt bătăile inimi şi nici respiraţia nu i-o simt. Eu... stau ascuns la sânul ei sub şi cortina de păr ce cade cascade peste mine... Mi se pare necunoscută şi în acelaşi timp o cunosc de multă vreme...

Vreme? De câtă vreme? De când eu mă las protejat de o fiinţă ce nu ştiu dacă este om sau entitate şi în care am încredere orbeşte?

Parcă citindu-mi gândurile îmi vorbeşte cu o voce tremurândă... " Eu te apăr pentru că tu eşti ce mă ţine în viaţă... Eu sunt... " Vocea ei o auzeam pentru prima dată... M-am lăsat cuprins de melodicitatea glasului ei încât nu am mai conştientizat explicaţiile ei următoare...

Tot ce doream în acel moment aveam. Protecţia braţelor ei calde... Nimic de afară nu mă rănea... Gerul de afară nu mă putea atinge atâta vreme cât stau în adăpostul îmbrăţişării ei protectoare...

Tot ce simţeam era căldura trupului ei... Parfumul părului ei... Nu simţeam parfumul ei... parfumul pielii ei se distingea suav prin rochia pe care o purta...

Cu drag,

eu...