Dânsul ielelor...

Dans haotic al gândurilor ce nu mai pot fi stăpânite... Al sentimentelor ce nu mai pot fi rostite... Al dorinţelor ce fac raţiunea să dispară...

Acordare grăbită a viorii în orchestra minţii... Amplasare proastă a instrumentelor muzicale în adunarea măiastră a însuşi instrumentelor în sine la un strigat de ajutor! Unde-i dirijorul? Zace uimit într-un colţ al sălii şi priveşte cum fiecare instrument cântă după chinul propriului suflet... Simfonia durerii...
Şi câtă durere se aude şi pe simte...

În horă intră toate acele gânduri ce le credeai că le stăpâneşti şi că niciodată nu le vei mai auzi deoarece baza lor de realizare era moartă... Dar nu. Te-ai înşelat amarnic crezând că ele nu mai sunt. Ele nu erau moarte... Erau doar adormite forţat... Şi acum s-au prins într-un dans nebun... Şi muzica este regretul... Regretele lor se aud ca un plâns de jale... de durere... sfâşietor dar real...

Sentimentele? Doar amplifică şi mai mult nerealizarea acelor gânduri... Ele sunt... identice cu acele gânduri.. Nu le mai poţi deosebi...

Ce-ţi rămâne de făcut?
"Auzi paşii lui depărtându-se pierzându-se astfel în umbră.
Auzi cuvintele-ţi rostite de un glas străin ţie "nu pleca"..
Vezi şi acum zâmbetul lui când îţi spunea "mi-era dor de tine" şi ai mai vrea să le mai auzi din nou...
Şi vezi că pe cerul negru nu există nici o rază de lumină şi nu mai ştii dacă este zi sau noapte...
Tot ce vrei este să auzi din nou... Să simţi din nou...
Şi nu poţi... Stai într-un colţ al camerei plângând pustiită şi ascultând simfonia durerii şi vezi dânsul ielelor desfăşurându-se în faţa ochilor pentru că tu... nu ai avut curaj..."

Te gândeşti iar şi iar la jocul ielelor iniţial...

Cu drag,

Eu.