Doar azi...

Până pe la amiază nu am avut nimic. Eram zâmbitoare. Mă amuzam prin grădina cu flori încercând să prind într-o fotografie un fluture. Mai mă agăţam de trandafiri, mai mă jucam cu vărul cel mic. Ei, amuzant de dimineaţă.

Dar încet, pe măsură ce şi cerul se acoperea de nori şi eu deveneam mai rece. Simţeam lipsa cuiva. Mă întrebam a cui. Iar zâmbetele au devenit mai rare. Mi-era frig. Am încercat în zadar să mă încălzesc dar nu am reuşit. Aşa că am renunţat.

Mă plimbam prin casă aşteptând. Mă uitam la telefon. Nimic. Mă uitam pe geam. Nimic. Răsfoiam o carte. Dar gândurile îmi zburau departe. Am încetat să mă mai agit prin casă şi am plecat la o prietenă. În drum spre ea am realizat că mi-e dor.

Doar azi după atâta vreme mi-a fost dor. Doar un simplu dor. Cu toată tăria. Cu toată plinătatea lui de stare. Cu toată puterea lui de destabilizare. Mi-a fost dor.

Iar în minte mi-a apărut vocea lui. Ochii lui. Trupul lui. Parfumul lui. Gândurile lui rostite uneori. El. Mi-era dor de el. Până nu am admis că mi-e dor de el nu am putut să schiţez un zâmbet.

M-am despărţit de prietena mea zâmbind. Ştia că nu-s în apele mele după cum toată după-amiaza am tăcut.

Doar azi mi-a fost dor de el nespus de mult. Doar azi..

Cu drag,

Eu.