Moi...

Ajunsesem obosită. Nu ştiu pe unde am umblat. Pe unde am fost. Dacă am mâncat. Dacă îmi băusem cafeaua în dimineaţa ceea. Nu mi-aminteam. Mă dezbrăcasem şi mă pusesem în pat spre a adormi. Somnul veni repede. Ca niciodată.

Retrăiam ziua în curs. Eram în faţa facultăţii. Undeva pe partea cealaltă. O priveam. Ştiam că picioarele nu mă dusese acolo fără un motiv. Arunc ţigara terminată. O sting cu cizma, privesc încă odată şi plec. Altădată mă întoarc. Acum nu are rost. Şi am plecat pe străzile ce nu le ştiam. Priveam pierdută arhitectura. Nu-mi imaginam să găsesc în acele locuri aşa ceva. Case din epoci de mult uitate. Soarele le încălzea. Era frumos pentru o plimbare singuratică.

Eram condusă de o forţă mult superioară mie şi nu puteam să mă împotrivesc. Îmi plăcea. Mă oprisem pe podul ce taie oraşul în două. Aglomeraţie. Maşini. Oameni. Toţi prinşi în graba lor cotidiană. Nimeni nici o atenţie. Nici nu-mi doream. Soarele se juca pe apa râului. Zâmbeam. El mă gâdila şi pe mine şi zâmbeam. Aruncasem pe râu acea hârtie. Nu avea importanţă. Eram bine.

Mai aveam drumuri de făcut. O vizită la un loc de recuperare. Vizitam o rană. Ce până acum mă binedispunea acum era o rană şi suferea. Avea nevoie de cineva. Eu eram acolo pentru el cum el fusese pentru mine. Mai aveam puţin până la el. Priveam către cer şi observam cum se întunecă. Iar va ploua. Când am ajuns la cel rănit eram prinsă şi atinsă de ploaie mai mult decât îşi doreşte cineva într-o primăvară devreme venită. Nu conta. Eram la el. Zâmbea la mine. Ştiu că eram amuzantă. Mă miram, fără să-i las această impresie, că nu sângerează. Era plin de bandaj din cap până în picioare. Îi se vedea ochii stinşi dar era în viaţă. Nu ne-am spus nimic. Era de prisos. Ne ştiam prea bine. Eu eram mai bine decât el. Acum el are nevoie de aloe şi smirnă pentru refacere. Începusem să ne amintim de plimbările din parc şi de felul cum noi doi visam la a ne întâlni acele suflete pereche, de cum vom ieşi în oraş cu partenerii, de cum ne vom petrece vacanţele sau weekend-urile împreună. Era vise din toamnă. Acum avem răni din primăvară. Zâmbeam.

Dar în vizită a venit şi el, cel fără de cicatrici pe corp. Cel care nu ştia ce înseamnă rană. Zâmbea amuzat de figura stinsă a celui suferind. Văzându-mă a încetat să zâmbească înţelegând că nu-şi are rostul printre noi. Cel rănit mă privea cum încet începusem să mă sting, vedea cum rănile proaspăt cicatrizate se deschidea şi începeam a înroşii iar hainele. El vedea. Cel fără de rană nu vedea nimic din toate astea. Superficial spunea că tristeţea se datorează cu siguranţă vremii ploioase ce ne-a cuprins.

Am hotărât să plec. Aveam nevoie de alte bandaje. Încă puţin şi eram şi eu bine. M-am despărţit de cel rănit promiţându-i că am să revin fără urmă de sânge. L-am sărutat părinteşte pe frunte şi m-am depărtat. Cel fără de rană privea stupefiat cum singurul lucru adresat lui era un glaciar pa.

Ieşisem afară. Vântul sufla rece. Frigul părea să mă cuprindă. Strâng haina mai bine pe lângă mine şi-mi continui drumul. Amintirea chipului lui mă îndemna să privesc înapoi. Nu priveam. Ştiam că este în urma mea ca şi amintirile ce vreau să le închid din capul şi sufletul meu. Nu am întors capul în spatele meu decât când i-am văzut reflexia în geam şi am văzut un trup plin de răni. Erau răni făcute de însuşi mâinile lui. Cu părere de rău îl privesc şi-i întind un flacon de uitare. Îi dau şi bandajele amintire şi-i zic zâmbind ne vom mai vedea.

Ajunsă acasă, mă bag obosită în pat şi încerc să adorm. Somnul veni destul de repede.. Ca niciodată. Dormeam în sfârşit zâmbind. S-a terminat....